Nouă Semințe de Centenar pentru o Românie Nouă

Suntem o națiune istorică, demnă, dar bulversată de „țopăielile” istoriei care au venit peste noi ca un tăvălug. Fundamental, suntem un popor cu spiritul valorilor bine înfipt în genetica noastră. Iar ca esență, suntem mai apropiați de culturile vestice – de cea americană sau britanică -, decât de culturile din estul Europei. Ne-o arată aproape toate măsurătorile și sondajele care dau ca majoritară apropierea noastră de valorile Uniunii Europeane și ale NATO.

Numai că, de ceva timp, suntem o națiune virusată. Copacul pe care înaintașii noștri l-au sădit în 1918 este acum unul aproape uscat, fără vlagă, iar puținele sale roade sunt furate noaptea ca hoții de cei pe care, ca niște bezmetici, i-am creditat și le-am dat puterea.

Avem acum șansa unui nou început. Avem șansa ca, în An Centenar, precum strabunii noștri la 1918, să plantăm semințele unei națiuni demne, prospere, stabile și aducătoare de pace.

Sămânța Regiunilor Istorice

Dictaturile ultimului secol au fost disperate să țină puterea într-un singur loc: la București.

Ceaușescu, după ce a avut o tentativă de a muta capitala administrativă la Târgoviște, din raționamente istorice, militar-strategice, dar mai ales pentru că Elena Ceaușescu era născută în zonă, a decis construcția Casei „Poporului”, o megastructură  care a costat vieți, timp și resurse inutile. În ea dorea dictatorul să țină la un loc toate instituțiile țării, toată puterea.

Imediat după revoluție, esalonul II al PCR adunați în FSN a renegat clădirea, fie ca să-și asigure simpatia populației votante, fie ca să nu fie imagistic legați de PCR, fie din ambele motive. Nu se opreau să ne spună public că această clădire este o monstruozitate arhitectonică greu de întreținut și inutilă. Așa ca au pus Parlamentul în Dealul Mitropoliei.

Apoi au venit mineriadele. Evenimente sângeroase care au întărit puterea neonomenclaturii și a deviat țara de la parcursul ei democratic. Cum nu mai era necesar să pară de bună credință, au reocupat Casa Poporului, din același motiv ca și Ceausescu: totul într-un singur loc, la București.

Apoi, înconjurați de garduri înalte, păziți de jandarmi, cei din interior s-au delimitat de populație și au început, de acolo, să confiște țara, instituție cu instituție. Astfel că orice clan, fie el de Teleorman, de Vrancea, de Olt sau de Ilfov a înțeles că cine va ocupa Casa Poporului va conduce România.

Constituția pe care și-au făcut-o pentru interesele lor nu prevede proceduri de balansare a puterii centrale bucureștene cu una provenită din regiunile istorice. Provincia nu are nici un rol, nici un instrument de presiune pe puterea centrala. Iar amânarea reformei administrative, s-a făcut pentru ca nu cumva orașe precum Iași, Craiova, Cluj, Brașov sau Timișoara să concureze Bucureștiul. Mai degrabă au virat banii către altceva decât dezvoltarea acestor mari orașe.

Intrarea în Uniunea Europeană a schimbat acest joc: banii blocați la București pe proiecte urbane au început sa vină de la Bruxelles pe fonduri europene. Cluj, Oradea, Alba Iulia, Timișoara, dar și alte orașe și-au refăcut zone istorice lăsate în paragină. Boc anunța chiar că va prelua un proiect național ignorat de București, respectiv acela al spitalelor regionale, pe care îl va face accesând pentru Cluj fondurile necesare pe proiect european.

Din acest punct de vedere, cât și acela al susținerii de către Bruxelles a luptei anticorupție, UE este o amenințare pentru puterea actuală iliberală de la București.

Așa că mai era nevoie de un aliat: biserica, cea care mai pe față, mai pe dos, a susținut partidul la butoane, contra unor avantaje din bani publici: plata diaconilor direct de către stat a fost doar un mic avantaj, grosul ducându-se în contsrucția megacatedralei. Peste 75% făcută din bani publici.

Poziționată lângă Casa Poporului, pe un teren pe care încă plânge un cartier istoric dărâmat de Ceaușescu, megacatedrala pare că nu a fost gândită ca un simbol național, așa cum se declară public, ci ca pe o concurență cu edificiul lui Ceaușescu (nu putea fi mai mare, dar au făcut-o mai înaltă) și pentru întărirea centralizării bisericii ortodoxe, în aceeași logică: totul la București, totul în mâinile unor oameni de rea credință, incompetenți în treburile țării, dar tare competenți în minciună, în furt, corupție și prăduirea resurselor naționale.

Așa că, la An Centenar, e musai să sădim Sămânța Regiunilor, redând demnitatea istorică tuturor provinciilor românești, dându-le dreptul la dezvoltare, autonomie fiscală și la obligativitatea de a fi consultate în toate treburile țării.

Sămânța Educației

În secolul XIX, Alexandru Ioan Cuza punea bazele statului modern român după unirea Valahiei cu Moldova. A înfăptuit sau inițiat o serie de reforme care să ducă țara din feudalism în era industrializării. Educația a avut, evident, un rol important în aceste reforme, însă, cu toată bună-voința principelui Cuza, accesul la educație rămânea totuși unul destul de elitist.

După Războiul de independență, transformarea României în Regat la 1881 și Marea Unire de la 1918, s-a înțeles că era nevoie de integrarea tuturor formelor de educație într-un sistem unitar. Așa a apărut Educația Națională, documentele vremii mai consemnând și termenul de Instrucție. Aceasta primea în 1929 un neverosimul acum 13% din bugetul țării, iar în 1939 aproape 18% din buget.

Au urmat istoric dictaturile legionară, militară și cea comunistă. Dacă legionarii ucideau la propriu învățământul, mulți profesori universitari fiind executați, iar cei mai norocoși obligați să se pensioneze, comuniștii au încarcerat toată elita națională la Sighet sau la Pitești, pentru a-și impune propriul sistem ideologic. Au impus cu forța învățământul obligatoriu, dar subordonat partidului comunist și ideologiei comuniste.

Dacă în 1930 rata de alfabetizare era între 20 și 90%, ceva mai ridicată în Transilvania, după instalarea comunismului partidul a trebuit sa raporteze în numai câțiva ani încheierea cu succes a alfabetizării. Alfabetizare pe care nu au reușit însă să o înfăptuiască niciodată.

Așadar educația în Centenarul Marii Uniri a urmat o traiectorie dintre cele mai complexe: de la necesitatea integrarii sistemului educational al lui Spiru Haret în tot Regatul, la alocarea unor resurse enorme pentru constructia de scoli si universitati, la declinul ei în perioada dictaturilor legionară, antonesciană și comunistă, abramburită apoi intenționat de cadrele de nădejde ale urmașilor comuniști. De la caracterul elitist, la caracterul de masă dar controlat politic. De la orientat către ridicarea culturală a țării, la impunerea unor idei care să ajute orânduirea comunistă.

Așa că, la An Centenar, e musai să sădim Sămânța Educației, redând tuturor românilor demnitatea dată de cunoaștere, de ridicarea pe scara trebuințelor lui Maslow, acordând un procent de minim 10% din buget ca pe un consens național fără de care, orice adiere de rea credință, ne poate destabiliza, învrăjbi și șubrezi fundația pe care ne așezăm ca națiune.

Sămânța Fundației

Orice structură, indiferent de cât de bine este realizată, fără o fundație solidă, pusă pe un teren stabil, se va dărâma la orice bătaie mai puternică a vântului.

La fel se întâmplă și cu națiunile. Cele solide au o ancoră dată de o fundație construită într-un moment al istoriei lor: cea americană la 1776, reprezentată de Declarația de Independență, iar cea franceză la 1789, reprezentată de Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului.

Aceste declarații conțin adevăruri și principii fundamentale, scrise de o elită și adoptate prin consens național. Ele includ suma valorilor pentru care orice cetățean al acelei națiuni și-a dat viața pentru a le apăra, considerându-le mai presus de sacrificiul suprem. Este puntea peste timp care care leagă generații de americani, de francezi sau de englezi între ele. Este fundația pe care se sprijină întreaga construcție a acelui stat.

La 100 de ani de la Marea Unire pe noi ne leagă mai mult câteva cântece patriotice decât un text civic care să includă valorile noastre naționale. Am adoptat o mulțime de constituții, dar niciuna nu a stat în picioarele istoriei sau intereselor de clan politic. Am fost în bătaia vânturilor și numai conjuncturi politice favorabile ne-au permis reîntregirea națională.

Dar ce ne leagă cu adevărat? În afara unui drapel național și a unui imn de stat care e mai mult un îndemn la deșteptare daât un sens de a trăi demn, națiunea română este dezbinată și ruptă în cele 4 zări.

Ce ne leagă?

Ne-ar putea lega dorința de ne putea ÎMPLINI PERSONAL la noi acasă. Acolo unde nu suntem lăsați de o gașcă de hoți care au confiscat statul, fiind obligați să ne luăm lumea în cap, emigrând în alte țări mai prietenoase cu noi.

Ne-ar putea lega și dorința de LIBERTATE pentru care s-au sacrificat conaționalii noștri la Brașov în 1987 sau la Timișoara și București în 1989.

Ne-ar putea lega dorința de a fi EGALI ÎN FAȚA LEGII ȘI A LUI DUMNEZEU. Ca nu numai politruci certați cu legea să scape sau să li se interzică răspunderea în fața legii, ca oricarui cetățean. Egalitate care să însemne și accesul neîngrădit la resurse și la oportunități de împlinire personală.

Ori RESPONSABILITATEA SOCIALĂ. Nu asistență dată subiectiv și contra unor beneficii de un reprezentant al unui partid politic. Ci expresia returnării către societate a oportunității ÎMPLINIRII PERSONALE.

Așa că, la An Centenar, e musai să sădim Sămânța unei Fundații, una care să conțină Adevăruri Fundamentale și pe care, prin consens, să o adoptăm ca pe o Declarație națională care să stea la baza întregii construcții constituționale a națiunii române, punte de legătură între noi și nepoții și strănepoții noștri.

Sămânța Adevărului

Dacă eram elevi și eram prinși cu minciuna ni se scădea nota la purtare. Dacă suntem soți sau soții și suntem prinși cu minciuna riscăm chiar un divorț, cu efecte dintre cele mai grave pentru viitor. Dacă mințim la locul de muncă riscăm să ne pierdem slujba. Iar dacă avem o fimă și ne-am mințit clienții, furnizorii sau angajații riscăm să pierdem tot. Uitați-vă la scandalul DieselGate în care au intrat producători renumiți din industria auto și care au plătit și mai au de plătit sume colosale pentru faptul că și-au mințit clienții privind emisiile de noxe.

Toți avem această povară a adevărului că, dacă mințim, riscăm să pierdem de la simpla încredere și până la sume enorme. De aceea ne trăim viața în bună credință: încercăm pe cât posibil să spunem ce facem și să facem ce spunem cu onestitate și transparență.

Există însă două categorii de indivizi care pot minți cu nerușinare și nu pățesc aproape niciodată nimic: politicienii și cei care lucrează în media.

Minciuna politică a devenit normalitate, deși ea este o anormalitate cumplită. O parte din televiziuni ne mint cu nerușinare, ori ne spun doar adevăruri convenabile sau frânturi de adevăr, „uitând” să ne expună întregul context. Iar atunci când sunt prinși cu minciuna se victimizează și cer ajutorul celor pentru care mint, respectiv politicienii.

Efectele se văd dar se întorc ca un bumerang împotriva noastră: fie acceptăm minciuna și devenim activiștii ei, așa cum vedem fiecare în propriile familii, discuțiile în contradictoriu ducând de multe ori la rupturi incredibile a relațiilor, fie nu mai acceptăm minciuna și devenim atât de intransigenți încât ne desprindem de politică, chiar neparticipând la vot. Iar din acest refuz câștigă cei care au asigurat votul unei mase electorale captive.

Și atunci? Ce-i de făcut?

Startul este acela al exemplului personal: rămâneți sai intrați de bună voie sub povara adevărului. Spuneți ce faceți și țineți-vă de cuvântul dat. Pentru că nu poți cere altora să fie de bună credință iar noi nu.

Apoi scanați minciuna. Și arătați de fiecare dată reaua credință a celor care ne mint. Dacă sunt politicieni nu-i mai creditați cu votul vostru. Dacă sunt televiziuni, puteți sesiza instituțiile abilitate, chiar dacă cele mai multe sunt asevirte puterii mincinoase. Apoi refuzați să le mai aduceți în casă, schimbând canalul TV.

Așa că, la An Centenar, e musai să sădim semințele adevărului și al prețuirii acestuia. Să clădim în fiecare dintre noi imaginea unei persoane oneste, iar acolo unde muncim, a unei instituții cu oameni de bună credință sau a unei firme care pune preț pe adevăr.

Sămânța Civismului

Ne plângem în ședințele de partid, în întâlnirile civice, la discuțiile cu prietenii că nu mai există civism. Că deși se predă în școală de niște profesori plătiți să imprime simțul civic tinerilor, efectul este aproape zero.

Organizațiile civice recunosc și ele că este greu să găsească voluntari pentru acțiunile lor, ori sponsorizări, în timp ce guvernările de rea credință pun tot felul de piedici asociațiilor care activează în zona ONG. Aceasta este o realitate și, din păcate, bunul mers al societății necesită spiritul civic al unei mase mari de cetățeni care să acționeze și să reacționeze când este cazul.

Ce este de făcut?

Una dintre soluții este voucherul politic (VP).

In principiu, VP înseamnă eliminarea finanțării partidelor direct de la buget, prin alocări aleatorii și nemeritate, ca acum, făcute de către Autoritatea Electorala Permanentă. Și înlocuirea finanțării directe cu alocarea a 0,04 din PIB sub forma de vouchere anuale atribuite tuturor alegatorilor țării, pe care aceștia să le ofere partidelor, politicienilor sau alianțelor politice ca finanțare. După calculele mele inițiale, ar reveni cam 25 de lei / voucher.

Pe scurt VP înseamnă un fel de „bonuri de masă”, pe care toți votanții le primesc la început de an și pe care le pot depune fără restricție la sediul unui partid sau le pot oferi unui politician care și-a declarat la fisc meseria de politician.

Ce ar face un tânăr care primește un VP prin poștă?

  1. Il poate rupe, nemulțumit de politică. Este forma lui de protest, dar și o minimă implicare civică și politică. Banii din voucherul său nu se alocă nimănui, rezultând o economie la buget.
  2. Poate întreba pe cineva despre ce e vorba și ce poate face cu el. Aici începe informarea. Importantă este, evident, și sursa informării. Noi vom pune la dispoziția membrilor CONFORM rezultatele sondajelor făcute partidelor pe bază de bună credință și competență. Și vom avea inclusiv formatori de opinie în toată țara, formatori pe care tânărul îl poate întreba cum poate fi folosit eficient VP. Apoi va acționa, dar informat informat. Deci implicare plus informare.
  3. Tânărul este deja informat. Scanează printre prieteni și cunoștințe un număr suficient de mare cu care să constituie un grup de acțiune de genul:

„Draga primarule, doar o treime dintre gospodării au wc în casă. Restul nu. Uite aici 150 de vouchere cu condiția să introduci apă și canalizare în tot satul. Ți le dăm. Dar dacă nu ai făcut nimic anul asta, la anul nu mai vezi niciun VP. Așadar implicare, informare plus acțiune.

Iar Voucherul politic este doar o variantă. Mai sunt și altele.

Așa că, la An Centenar, e musai să sădim semințele implicării, fie prin educație, fie prin măsuri simple care să dea posibilitatea oricui să acționeze, să se informeze și să îi ajute și pe cei din jur să devină activi din punct de vedere civic sau politic.

Sămânța Edificării

Edificarea este actul de a construi o persoană, o firmă, o instituție sau chiar o regiune, ca imagine, în mintea celorlalți.

Pentru că nimeni nu se poate edifica pe sine (e de fapt laudă), cei mai mulți nu edificăm nimic în jurul nostru: nu ne edificăm părinții, copiii, instituția unde lucrăm, prietenii sau chiar țara. De cele mai multe ori alegem calea criticii, a bârfei, a denigrării, a negativismului cronic.

Sunt două modalități de a avea cea mai înaltă clădire din oraș: prima, să le dărâmi pe toate celelalte din jurul clădirii tale. A doua, să te apuci să construiești cea mai înaltă clădire din oraș. Iar a treia, să aduci cei mai buni experți care să-ți construiască cea mai frumoasă, cea mai trainică și cea mai înaltă clădire.

Dar și tu poți ajuta cu ceea ce ești și ce știi la ridicarea clădirii părinților tăi, a copiilor tăi, a firmei unde lucrezi sau a țării. Așa arată edificarea.

Vom avea prin acest proces un oraș cu clădiri frumoase, cu oameni înflorind, conectați la hrana pe care edificarea ne-o asigură tuturor. În locul unui loc plin de dărâmături, în care fiecare se chinuie să-și mai sprijine bruma de clădire în care ceilalți au tot dat cu ură și invidie, vom clădi o națiune în care sigur ne-ar face plăcere să trăim.

Așa că, la An Centenar, e musai să sădim semințele edificării, dându-ne posibilitatea de a abandona apărarea propriei personalități, la a ne construi una puternică, de a trece de la psihoza urii și dărâmării, la bucuria construcției și a imaginii pe care vederea din vârf ne-o dă tuturor românilor.

Sămânța Responsabilității

Responsabilitatea este mai mult decât răspundere. Ea este o stare derivată din conștiința că ceilalți au așteptări de la fiecare dintre noi, la fel cum și noi avem așteptări de la ceilalți.

Când luăm trenul de la Timișoara la București așteptarea noastră este ca mecanicul să fie un bun profesionist. Să nu fi consumat alcool, să fi dormit înainte de drum suficient încât să nu-l ia somnul pe traseu. Și că cineva va verifica ca toate acestea să fie adevăruri. La fel cum și mecanicul se așteaptă de la fiecare să ne comportăm civilizat pe toată durata drumului, fără ca, spre exemplu, la fiecare 10 km să tragem nejustificat semnalul de alarmă. Dar să îl tragem atunci când avem cunoștință de iminența producerii unui eveniment cu potențial de pericol.

Fără asumarea responsabilității viața fiecăruia se încarcă absurd cu tot felul de frici și presupuneri care, în prezența ei dovedită, nu și-ar avea rostul. Am trăi într-o societate psihotică în care rata de depresii sau sinucideri ar fi enormă.

Cei mai mulți dintre noi am aflat de Teoria Ferestrei Sparte. Ea este foarte bine descrisă în cartea The Tipping Point de către Gladwell Malcolm. Pe scurt, această teorie spune că, dacă o casă stă mai ult timp cu unul din geamuri sparte, rata de degradare a acesteia se mărește accelerat. Folosind exemplul metroului newyorkez, unde rata criminalității prin anii 80 a ajuns la un nivel la care metroul devenise cel mai nesigur mijloc de transport din SUA, Gladwell arată că lipsa responsabilității permite celor din exterior de a invada spațiul în care nu se va face nimic pentru ca acest lucru să nu se întâmple.

La fel e și cu țara. Lipsa de bună credință și de responsabilitate a puterii va permite întotdeauna creșterea nesiguranței cetățenilor, introducerea de legi proaste precum cea a eliberării delicvenților mai repede din închisori, ori permisiunea portului de armă de către oricine, fără un control al poliției și justiției, toate acestea, dar nu numai, producând o stare de fapt ce nu poate fi prielnică dezvoltării națiunii și, implicit, a tuturor cetățenilor săi.

Așa că, la An Centenar, e musai să sădim semințele responsabilității, cerându-le celor cărora le dăm votul, dar și celor din jur ca să se comporte la nivelul răspunderii pe care fiecare o așteptăm natural de la aceștia. Și să dăm dovada propriei răspunderi față de cei din jur, față de mediu, dar mai ales față de țară.

Sămânța Importanței (Semnificației)

A fi importat vine din exterior. Din interior e doar o îngâmfare fără rost.

Cel mai bun termen este acela de PERSOANĂ CHEIE, de persoană fără de care o familie, o instituție, o firmă sau chiar un grup social se poate descurca destul de greu. Și fiecare suntem într-un fel sau altul persoane importante: suntem importanți pentru cei dragi, cu siguranță. Dar haideți să fim importanți și pentru cei din jur.

Seth Goden, în cartea sa Linchpin, spunea că viitorul este al acestor persoane: cei care creează, care adaugă conținut, care își dezvoltă talentul, care creează viziune și speranță, … toți aceștia vor deveni mai importanți decât cei care doar execută ordine sau lucrează pe o bandă rulantă unde oricând, la orice oră, poate fi înlocuit de o mașină sau de altcineva cu mai puține abilități sau cunoștințe decât el.

Dar gândiți-vă la o națiune: cum poate fi ea o NAȚIUNE CHEIE, o națiune importantă?

Poate fi doar dacă aduce valori țărilor din jur. Și aici nu mă refer doar la resurse. SUA, după al doilea război mondial a devenit o națiune importantă pentru Europa nu numai datorită Planului Marshall, ci și pentru stabilitatea pe care o asigura în contrapondere cu invazia comunismului din Estul Europei. Așadar nu doar resurse, destul de importante, cât mai ales un sistem de valori puternic care izvorăște din acel stat.

Cum poate fi România un stat important? Poate unii credeți că dacă avem cea mai înaltă catedrală din lume ne va face importanți. Sau cea mai mare Casă a Poporului. Ori faptul că ne tragem din daci și romani. Ori pentru că pe sub munții Carpați trec nu știu ce tunele sau sunt puncte miraculoase de energie cosmică.

Nu cred așa ceva. Eu cred că România poate fi importantă doar dacă oamenii ei sunt educați, valoroși, responsabili, demni, amabili, smeriți. Poate fi un STAT CHEIE doar dacă exportă idei și securitate, nu doar forță de muncă și materii prime. Poate fi un exemplu pentru celelalte țări pentru cum statul își servește cetățenii și cum cetățenii își respectă statul pe care l-au creat.

Așa că, la An Centenar, e musai să sădim semințele importanței în fiecăre dintre noi, în copiii noștri și în cei din jur și, prin sinergie, să devenim Națiunea Cheie, un exemplu pentru cei din jurul nostru, dar și pentru generațiile următoare.

Sămânța Iertării

O sămânță pe care o putem sădi la finalul celor 8. Dar pe care trebuie să o gândim și să o îngrijim mai mult ca pe toate celelalte la un loc. Pentru că iertarea înseamnă în primul rând pace. Una interioară fără de care toată viața ni se va părea un conflict permanent.

Știu că avem resentimente: ne-au furat și mințit. Ne-au gazat copiii și părinții. Ne-au bătut și batjoorit. Ne-au sărăcit și îndobitocit pentru a putea fi ușor de condus, o turmă fără păstorul care să arate calea cea dreaptă.

Dar toate astea se vor sfârși. După războiul prin care ne vom lua țara înapoi, după ce fiecăruia îi vom da răsplata faptelor sale, trecând peste toate încercările mizerabile prin care au dorit sau doresc să obțină iertarea doar prin pixul propriu cu care își semnează amnistii și grațieri, trebuie să intrăm în sinegie de pace.

Din cel puțin două motive:

  • Pentru că a continua războiul le va crește resentimentele și, pe ele, vor reveni la putere așa cum s-a întâmplat de atâtea ori după 1996, arătând cu degetul către atacul pe care noi îl vom continua;
  • Pentru că avem nevoie de consens pentru a impune politicului reformele necesare, inclusiv modificarea constituției.

Luați exemplu Germaniei: după primul război mondial a fost umilită și pusă să plătească tributul înfrângerii. Ce s-a întâmplat cu națiunea germană? S-a reînarmat și, sub conducerea lui Hitler, a pornit un război și mai mare. Pe care, chiar dacă l-au pierdut, aliații i-au judecat de data asta în paradigmă de pace. Adică le-au pedepsit responsabilii, însă națiunea germană a fost ajutată să-și revină după pierderile suferite, iertând-o ca națiune.

Ce este acum Germania? Cel mai stabil, prosper și invidiat stat din Uniunea Europeană.

Așa că, la An Centenar, e musai să sădim și semințele iertării pentru a avea consensul necesar cu care generația noastră să construiască fundația unei noi națiuni, pe care copiii și nepoții noștri să pună stâlpii unui stat demn, prosper și stabil.

Am vorbit despre cele 9 semințe: cea a Regiunilor, a Educației, a Fundației, a Adevărului, a Civismului, a Edificării, a Răspunderii, Iubirii și Iertării. Toate acestea sunt de fapt Semințele REFACERII. Ca indivizi, ca familie, ca regiuni istorice, ca Națiune.

La Mulți Ani, România!

Articol apărut secvențial și pe Mișcarea Sinergistă

0 Comentarii

Scrie un comentariu